Avertizări peste avertizări...dedicație specială pentru Puișorul Cufurit

Am vrut să o termin pe azi cu blog-ul așa că m-am îndepărtat de calculator și am început să-mi fac ordine prin hârțogăraie...dar ceva m-a făcut să mă întorc aici.
În ”Mașină versus om” am vorbit de țiuitul enervant produs de un detector de fum, ei bine când îmi vedeam de treabă acesta a reînceput.
Enervat am luat detectorul și i-am scos bateria, operațiune care l-a redus la tăcere.
Cu această ocazie am descoperit și cel mai interesant mesaj de avertizare din State (dintre cele văzute de mine).
Fremătând de emoție (în ciuda luminii proaste) am reușit să fac următorul instantaneu.
=)) nici nu știu de ce mă mai complic să scriu...e ceva de genul...fără comentarii

Protecția consumatorului

Am făcut recent o comandă pe internet în valoare de circa 29 de dolari, cu taxele de expediere a ajuns pe la 32 de dolari...iar expeditorul a fost extrem de prompt, căci cele două produse comandate au intrat în posesia mea după doar 3 zile...
Am deschis coletul și în mână mi-a intrat un material interesant, care nu apărea pe site-ul respectiv...cică...returnarea produsului fără cutie, sau cu aceasta în condiții nu tocmai bune atrage după sine o taxă (fixă) de 25 de dolari.
Nu comentez dorința magazinului de a reintra în posesia cutiei, dar nu pot să nu remarc cu cel mai viu interes taxa fixă care se aplică...adică dacă eu distrug o cutie și returnez produsul trebuie să plătesc o taxă mai mare decât valoarea lui? eventual mai adaug și taxele de returnare și fac o afacere...probabil totul se rezumă la...satisfacția consumatorului (în urma returnării) de neprețuit

Mașină versus om

În ultimile două săptămâni un țiuit enervant mi-a perturbat somnul și liniștea...și orice încercare de aflare a cauzei s-a dovedit fără rezultate.
Bazându-mă pe balivernele conform cărora aș fi o ființă rațională, și implicit superioară mașinilor, azi am început ziua hotărât să înving țiuitul...

Totul a fost făcut logic...

1. Au fost îndepărtați munții de gunoaie din cameră....țiuitul a continuat
2. Au fost oprite toate aparatele din cameră (a mele și ale celuilalt locatar)...țiuitul a continuat
3. S-a realizat o cartografiere a camerei...pentru a se micșora zona de acțiune...țiuitul a continuat
4. S-a trecut la deconectarea a tot ce era mașină...țiuitul s-a oprit...

Dap...a fost nevoie de un plan simplu în patru pași pentru a se descoperi sursa țiuitului...
Acum e liniște...dar camera nu mai e protejată de dedectorul de fum

O invitație interesantă...totuși textul e plictisitor

Eu unul sper ca peste un an să las marketingul în urmă și să mă apuc de ceva mai intersant...touși până atunci continui să fiu un amărât de student la specializarea menționată, așa că acționez în consecință...
Băutor pasionat (sau pasional) de cafea am purces azi prin magazine pentru a-mi reface stocul...
Am studiat cu atenție oferta (degeaba, Dowe Egberts nu au aici) și m-am oprit asupra unei cafele braziliene cu o invitație interesantă la consum.
Cafeaua se numește ”Taina” și după o foarte scurtă prezentare a ei și a modului de preparare apare următoarea invitație, care mie personal mi-a plăcut (a se nota că totuși sunt un student atipic la marketing și opinia mea este în consecință una de amator)...”Agora, basta saborear...”

P.S. Cafeaua e oribilă...am ajuns să regret și Lavazza, care mie nu-mi plăcea

Alt blog incredibil de lung (despre nimic interesant)

Acum vreo 7-8 zile am aflat ceva destul de neplăcut și nemaisuportând să stau în casă mi-am luat rucsacul cu hainele de fast-food worker și am plecat în lumea mea....și m-am plimbat destul de mult...cu mintea invadată de gânduri răzlețe...incapabil să duc măcar unul la capăt...
M-am trezit în fața fastului cu mult înainte să înceapă shift-ul meu, așa că am intrat și m-am așezat la o masă suficient de ferită, astfel încât să nu fiu nevoit să văd agitația specifică localului.
Din lipsă de hârtie am luat un șervețel și am început să-mi notez pe el gândurile confuze...[...]...

La mesele din față s-au așezat 2 mame și copiii lor (în număr de 7-8), de până în 10 anișori și cu toată tristețea mea am putut să văd iar oameni cu adevărat fericiți...
Cât de mult se bucurau copiii ăia pentru o simplă ieșire din casă, și cât de simplu părea totul pentru ei...
Mă întreb când am uitat să fiu fericit...și răspunsul se pierde undeva în negura timpului, căci nu m-am mai simțit cu adevărat fericit de pe la 5 ani jumate...când brusc am realizat că totuși lumea nu se învârte în jurul meu...[...]...

Am încetat să privesc știind că fericirea lor nu-mi este sortită și pentru moment mi-am dorit cât mai mulți urmași, mi-am dorit să umplu casa de țipete de copil...

Acum mi-a trecut...


P.S. Citesc azi în Obiectivul de Suceava ”Bărbaţii care doresc foarte mulţi copii trebuie să-şi caute partenere cu şase ani mai tinere decât ei, in timp ce femeile care doresc mai mulţi urmaşi trebuie să-şi caute perechi mai in vârstă cu patru ani, potrivit unui studiu austriac publicat in Royal Society's Biology Letters” și rămân nedumerit...
Adică eu...dacă o să vreau mulți copii îmi caut o femeie cu 6 ani mai tânără...dar ca să vrea și ea mulți copii trebuie ca eu să am doar 4 ani mai mult...undeva există o fisură...e clar în cuplurile cu mulți copiii cineva nu îi dorește...
Și totuși eu ce fac după ce-mi găsesc o mamă pentru copiii mei?...soluția ar fi să o forțez...să îi zic că ea nu știe ce vrea, nu?

E timpul să mă laud...(blog pentru Vlad)

În trecut am fost acuzat de nenumărate ori că nu am simțul umorului, că nu sunt amuzant și atunci pe moment am fost îngrijorat.
Acum trebuie să recunosc că e posibil ca uneori, luat de val, să exagerez și în plină autocritică îmi cer scuze pentru asta.
Dar trecând peste greșelile mele să încep și cu lauda...
În ultima vreme am reușit să fac oameni să râdă și în spaniolă și în engleză, dacă adaug faptul că îmi iese și în germană pot să spun că am un simț al umorului internațional, nu?

Un mit dărâmat

În primii mei ani de facultate, avid să-mi îmbogățesc cultura generală, mi-am agasat prietenii care au ieșit din țară cu eterna și fundamentala întrebare...”Cum arată femeile acolo?”
Punând cap la cap informații din surse dispersate am reușit să-mi formez o imagine, nu tocmai favorabilă, și despre femeile din America.
Prin ochii prietenilor eu le-am văzut grase, neatrăgătoare și nu numai.
Mitul este promovat și de media românească.
Ei bine acum analizând problema cu ochișorii mei, trebuie să recunosc că m-am înșelat...da, poate că nu sunt la fel de multe fete frumoase ca în România, dar ele există...indiferent că sunt studente din Europa, americance cu origini asiatice (acestea au și cea mai mare pondere), americance de la mama lor sau pur și simplu turiste.

P.S. Băiet sfios fiind nu am îndrăznit să o rog pe tipa de la ghișeul Commerce Bank să-mi dea o fotografie să o atașez la blogg

Despre mine, bere și America (sau un blog mult prea lung)

Eu mărturisesc acum deschis...sunt băutor de bere (spre dezamăgirea rudelor care îmi citesc blogg-ul și care mă credeau ușă de biserică) și vara asta, venind aici, în țara asta a nimănui, am văzut cum relația dintre mine și această băutură este compromisă.
Da, ajuns aici în New Jersey de parcă nu era suficient că în statul acesta sunt cele mai mari taxe m-am mai lovit de o problemă băuturile cu un oarecare conținut de alcool sunt vândute doar la liquior store....și normal toate cele trei liquior store-uri pe care le-am descoperit sunt la cel puțin 20 de minute de pedalat de mine
De parcă nu ar fi de ajuns că berea e desconsiderată aici și îi este răpit statutul de aliment (ceea ce înseamnă că trebuie să plătesc taxe pentru ea) mai am și probleme din cauza distanței.
Experimentând pe propria-mi piele am descoperit o bere mulțumitoare pe termen scurt (nu aș transforma-o în berea mea de suflet pentru nimic in lume) și anume Miller (e ciudat nu?...80% din studenții care vin aici se opresc la Corona...pe care pe mine personal mă lasă rece, căci îi lipsește savoarea unei beri tradiționale).
Pauză pentru poze...

Bun, deci aici în State, după ce am reușit să trec peste problema deplasării la Liquior Store-uri (cu ajutorul Bolidului) am descoperit o bere pe care am găsit-o acceptabilă din punct de vedere al raportului calitate-preț...Miller...dozele care se pot observa și în imagini (în număr de 30) costă 13.9 dolari adică mai puțin de 1.1 lei grei/buc.

Și dacă tot am ajuns la capitolul doze...citez ”berea la cutie e de gașcă”...ei pe naiba...berea la cutie nu e bună...o prefer oricând la sticlă...berea la cutie are un ușor gust de metal...mare păcat...dar pe bicicletă nu mă încumet să car sticle...nici nu mă miră că în două trei state din UE a fost interzisă vânzarea berii în doze de aluminiu...doar în România ea e de gașcă...marketingul își spune cuvântul, nu?

P.S. Și acum așa ca la final să vorbesc despre cea mai mare perversitate din SUA, da...aici există bere light...doamne....unde e farmecul unei beri...dacă nu poți să faci burtă de la ea?

Minunile Philadelphiei IV (Înotând prin fântâna arteziană)

În aceiași zi de promenadă în care m-am întâlnit și cu restul minunilor din Philadelphia, am întâlnit-o și pe aceasta...
Pentru început să privim fototografia...

Observații ajutătoare:

1. Da, picioarele păroase din fotografie sunt ale mele

2. Fotografia e făcută într-o fântână arteziană

3. Mesajul e autentic

4. Nu am decât 1.75 înălțime

5. Mesajul se regăsește în toate fântânile din oraș

Eu personal știam dinainte de frica de procese a americanilor reflectată în foarte multe mesaje de avertizare dar ăsta mi s-a părut prea tare. Mărimea mesajului mă face să cred că totuși nu se adresează unor liliputani și atunci rămâne întrebarea ”Pentru cine e?” Probabil nimeni nu o să/mi poată răspunde....Oricum are lipsuri....ar trebui să fie în mai multe limbi...căci așa există riscul ca un turist care se plimbă prin centrul istoric al orașului în costum de baie să se înece...

P.S. Cred că de fapt ar fi trebuit să fie no swimming when the lifeguard is not on duty

Ca o vedetă TV - galerie kitsch

Acum vreo doi ani am văzut într-o revistă un articol despre excursia unei vedete TV (atunci la ProTv acum mare boss la Romantica) în Marea Britanie. Pe lângă impresiile vii ale acesteia în revistă erau anexate și o serie de instantanee de la fața locului.
Printre acestea era și unul cu ea și statuia în mărime naturală a solistului unei trupe de rock. (decedat prin 1991)
Aflat și eu în țări străine mă văd și eu obligat să îmi formez o galerie foto plină de kitsch-uri.
Deschid seria cu cine altcineva decât de The King, care nu apare în fotografie alături de mine (care am făcut pe fotograful) ci de The Bluess Brothers.


Un element de originalitate adăugat de proprietarul magazinului este minunatul lanț care trece printre picioarele vedetelor pentru a sugera înlănțuirea dintre diferitele genuri muzicale.

P.S. Vreau să dau o raită prin Philadelphia pentru a îmbogăți galeria cu o superbă fotografie a statuii în mărime naturală a marelui Rocky Balboa

Din lumea fast-food-ului III (Cerințe contradictorii)

Industria fast-food-ului este cu siguranță una mai mult decât contradictorie.
Industria este contradictorie prin ceea ce cere și ceea ce oferă...în spatele imaginii strălucitoare afișată în media există destul de multe lucruri care te pun pe gânduri...eu de exemplu nu aș mai mânca într-un fast-food...chiar și acum mănânc doar o mică parte din lucrurile pe care le gătesc eu.
Dar în fine, trecând peste asta vreau să ilustrez în cele ce urmează un alt paradox (particular) al industriei.
După cum se observă în imaginea de mai jos...într-un fast oarecare, dintr-o țară oarecare...în toaleta angajaților...există un mesaj prin care acestora li se impune să se spele pe mâini înainte să lucreze și înainte să iasă de la toaletă.
E ciudat că nu se oferă și o anexă cu explicații a tehnicilor de spălare...căci eu unul nu aș ști cum să folosesc chiuveta respectivă
Probabil angajații trebuie să vină cu apă la sticluță...eventual intră câte doi...și unul îi toarnă celuilalt apă pe mâini.

Minunile Philadelphiei III (Beds of roses)

Mă plimb hai hui prin Philadelphia și privirea mi se oprește pe un indicator pompos...Rose Garden...pasionat de creșterea și cultivarea trandafirilor intru și eu să văd minunea.

Trec de poartă și primul lucru care îl întâlnesc este o plăcuță care mă înștiințează pompos că uimitoarele ”beds of roses” de la capătul aleii au fost răsădite cu bani donați de organizația Fiicele Revoluției Americane în amintirea nu știu cărui eveniment.

Mă îndrept nerăbdător spre punctul final, ajung acolo și tot ce pot să exclam spre amuzamentul însoțitorilor mei, târâți accolo împotriva voinței lor, este: ”unde sunt trandafirii?”

Păi bunica mea are mai mulți trandafiri lângă casă...

Mă întreb cum a reușit să adune organizația suficiente fonduri pentru acest ambițios proiect...

Puteți să-mi spuneți ”Profesorul”

Acum o săptămână și ceva după un val de concedieri (cred că au fost înlăturați apropiații lui Ramon, potrivnici noii conduceri) s-a făcut un val masiv de angajări (apropiați de ai lui Sebastian?)...
S-au angajat și mai mulți manageri de linie puri, care au fost luați de la zero...
Eu am să vorbesc de un asemenea manager. O cheamă R., mexicancele o alintă dromaderul.

Ajung eu la fast, mă învârt dezorientat ca intotdeauna când sunt prea mulți oameni și nu știu exact ce să fac...apoi mă duc la grill să-i țin locul lui I. care încă nu a venit...
La grill treaba e foarte plictisitoare, pui niște bucăți de carne pe o plită și le strângi după 40, 180 sau 390 de secunde...
Ei bine stăteam eu plictisit acolo când apare R., eu îmi văd de treabă...ea se uită insistent la mine...eu continui să-mi văd de treabă...ea îmi urmăreșete mișcările peste umăr...eu încep să mă simt supravegheat...mă grăbesc ca să plec de acolo
Dar...mă întâlnesc cu ochii ei boldiți...și cu o față ce a adoptat expresia unui copil...și aud magicele cuvinte”Teach me”...așa că următoarele 90 de secunde îi explic toate misterele și îi și răspund la întrebări.

Javier vs. Omed

Javier și Omed sunt mexicani. Amândoi lucrează la fast.
Javier mi-a fost maestru Omed mi-a fost elev.
Javier are 18 ani, Omed are 24 de ani.
Javier vrea să se întoarcă acasă, Omed vrea cetățenie americană.
J. vine cu autobuzul la fast, O. are o Camera.
J. e pasionat de rock-ul clasic, O. de muzica cea mai bine promovată.
J. s-a lăsat de școală și a venit în State, O. a terminat întâi o facultate
(și totuși amândoi muncesc într-un fast)
dar ce-i mai important...
Javier e mândru de descendența aztecă a poporului lui.

Minunile Philadelphiei II(Din nou acasă?)

Am surprins ieri în Philadelphia o imagine...plină de poezie...care aproape că m-a făcut să mă simt acasă.

Sau cel puțin într-o primă fază, căci...da...la mine în urbe nu se adună în plină zonă istorică, în zi de promenadă...asemenea munți de gunoaie...

Cine știe poate așteptau o viitură ceva...și ăsta e doar un dig

Ochi de specialist

Tânăr evoluţionist am vrut şi eu să mă manifest în State prin intermediul tehnologiilor moderne aşa că mi-am făcut aici majoritatea cumpărăturilor în spaţiul virtual.
Pe lângă diferitele avantaje cum ar fi evitarea cozilor, ridicarea produsului de la parterul clădirii, manevrarea cash-ului de la distanţă, un mare avantaj e că unele site-uri oferă şi asistenţă specializată.
De exemplu eu la cumpărături pe un site de instrumente muzicale. Doresc să cumpăr un tuner pentru Tatiana. (pentru necunoscători Tatiana e chitara mea și tunerul e un instrument pentru acordat Tatiane). Citesc cu aviditate toate informațiile legate de diversele modele la tunere...observ că cele mai multe sunt pentru chitări electrice, dar până la urmă reușesc să mă opresc la un model pe care diferite indicii mi-l recomandă ca fiind pentru acustice clasice.
Nesigur de model intru pe forumul specializat al site-ului...îmi iau și eu un nikname oarecare (miclowan) și îl întreb pe promptul specialist. Acesta îmi zice să aștept puțin să se intereseze (eu nu mă neliniștesc...poate prima specializare e cea a instrumentelor de suflat și vrea să fie sigur, sau poate nu cunoaște exact modelul) apoi revine și-mi zice:”well I read about it and it seems that it s ok”
Asta înseamnă să ai ochi de specialist...să nu fi nici tu sigur dar să-ți permiți să recomanzi. Oare dacă eram într-un magazin clasic citea prezentarea cu glas tare în fața mea? Și îmi zicea chestia asta...

P.S. În caz că tunerul nu e bun pentru Tatiana mea îl scot la vânzare...cititorii mei au prioritate...și mă găsesc pe id-ul de mess omonim

Minunile Philadelphiei (Nedumerire)

Azi am fost și eu ca tot omul duminica într-un loc de promenadă, Philadelphia. Da, acolo mi-am îndeplinit din nevoile pe care le-am resimțit în ultimile luni...am băut o bere pe terasă, m-am plimbat și am făcut o baie în mulțime (deși duminica chiar și în Rădăuți e ceva mai aglomerat decât aici).

Pe lângă tot felul de simboluri americane cum ar fi Liberty Bell, Carpenter Hall, etc. (am ratat la mustață vizitarea celei de a doua expoziții Rodin din lume ca mărime, dar sper să mă întorc acolo) am reușit să mai văd ceva care pe mine un biet student din România m-a impresionat...

După cum se poate observa, cu puţin efort, din imaginea ataşată, şina de tramvai dispare la un moment dat sub asfalt...ştiindu-i pe americani ca fiind posesorii celor mai de vârf tehnologii din lume resping ipoteza unei prostii şi trag singura concluzie validă...şina coboară sub pământ pentru metrou.

Din lumea fast-food-ului II (Nedreptate)

Țin să-mi informez toți cititorii (din câte știu eu în momentul ăsta e vorba de o persoană...poate două cu cel care m-a făcut să mă mut pe blogg-ul ăsta) că o mare nedreptate s-a produs în State...
În rândurile ce urmează voi povesti toată târâșenia...
Când am ajuns eu la acest minunat fast-food managerul general era un portorican împlinit trupește care avea obiceiul să vorbească mult dar să pună destul de puține în practică, Ramon îl chema. Băiat simpatic Ramon ăsta, fura la toți angajații din ore dar ca o compensație le plătea mai bine pe mexicancele care îi erau apropiate...prin diverese autovehicule.
În fine în urma unui scandal monstruos din care eu nu am prins nimic Ramon a fost concediat iar în locul lui a fost adus un afro-american cu experiență în domeniu, Sebastian.
Ca proaspăt manager Sebastian a venit cu o întreagă serie de reforme (de ochii proprietarului aș zice eu...dar poate mă înșel). Printre aceste reforme trebuie să menționez și apariția unei foi intitulată ”Crew recognition” pe care sunt înșirați cei mai destoinici angajați ai firmei. (aș zice că e ceva asemănător conceptului de ”angajatul lunii„ doar că aici apar 30-40% din numărul total de angajați)
Bun, deci ieri a fost agățat pe perete primul exemplar de genul ăsta...dar din păcate chiar de ieri s-a produs o mare nedreptate ... :( ... eu nu apar pe foaie...
Muncitor destoinic, cu o calificare multiplă, eu sunt un fel de voce a rațiunii în mediul acela...și cred că veșnicul meu îndemn ”a la basura con esto„ (a mi se scuza greșelile, vorbesc și scriu în spaniolă după ureche) e cea mai bună dovadă că sunt cel mai interesat de acolo de sănătatea clienților...și nu e așa...clientul nostru, stăpânul nostru...
Ca fapt divers pe fitzuica respectivă au fost trecuți angajați care nu-și respectă orarul și mai mult decât atât angajați care au fost dați afară...deci...totul e ciudat...

Insatisfacție

Mărturisesc acum deschis că ultimile două luni de muncă sunt și primele din viața mea în care am depus un efort fizic susținut și remunerat financiar.
Deși mai am încă trei săptămâni îmi permit să trag câteva concluzii, ușor premature, în ceea ce privește raportul dintre mine și muncă:
1. munca mă obosește;
2. orarul cu frecvență săptămânală este inuman;
3. munca este obositoare și când parcurgi 30 de minute cu bicicleta și când urci cu liftul de la etajul 8 la 9;
4. nu mă împac cu poziția de subordonat;
5. după un timp îmi pierd orice interes și încep să fac totul cu indiferență;
6. munca nu-mi aduce satisfacții materiale;
7. munca nu-mi aduce satisfacții intelectuale;
8. un efect pervers al muncii se reflectă în febre musculare;
9. expresia celebră ”noi ne facem că muncim...” e valabilă și aici în fieful capitalismului;
10. se pare că nu sunt un muncitor model (despre asta în alt blog);
11. după un timp am tendința să persiflez...distrugând armonia echipei de lucru;
12. ca și multe alte lucruri munca a sfârșit prin a mă plictisi;
13. după ce învăț pașii ce trebuie urmați și totul intră în rutină îmi pierd puterea de concentrare:
14. etc.

Din lumea fast-food-ului I (Datare)

Ca muncitor de fast-food cu specializare multiplă am minunata ocazie să muncesc în schimburi diferite şi astfel înţeleg din ce în ce mai bine cum funcţionează această minunată industrie.
De exemplu după o foarte obositoare tură de noapte am avut ocazia să văd cum managerul care a venit dimineaţa a dat comenzi de genul (citez şi traduc în acelaşi timp)..."Salatele acestea expiră azi, trebuie să le schimbăm data...Pune la prăjiturile astea cu mere ora expirării peste 4 ore (deşi durata lor de viaţă e de 4 ore şi ele stătuseră acolo toată noaptea)...Trebuie să folosim azi toate aceste lădiţe cu muffin s că e ultima lor zi de valabilitate (deşi sunt suficiente pentru o săptămână întreagă...dar probabil că după ce li se schimbă data sunt ca noi)...
Şi când te gândeşti că toate produsele astea mai stau zile întregi şi prin diverse frigidere...
Tot în fast-food am învățat că mănușile de unică folosință se poartă pentru fericirea ochiulară a clientului... că timpii puși la produsele gătite sunt doar pentru stabilirea ordinii folosirii...ei nu au nici o treabă cu durata de viață a produselor...și multe altele...

Reflecţie fragmentată

Fiecare blogg pe care îl scriu reflectă un gând, o stare de a mea la un moment dat. Blogg-ul le surprinde într-un mod static, proiectul ca ansamblu căpătând aspectul unei înşiruiri de cadre. Fiecare cadru mă reflectă, totuşi ansamblul acestora nu este suficient pentru a oferi o reflecţie totală a mea. Mult prea multe lucruri mai trebuie spuse...şi foarte multe vor rămâne mereu nespuse...deci "Blogul cu nuanţe de vermeliu" rămâne doar o reflecţie fragmentată a mea.

Sihăstrie şi misonariat în secolele XX-XXI

Anul trecut am urcat cu un prieten pe Postăvaru, unde printre altele el a vizitat şi un sihastru al secolului XXI. Sau mă rog o tentativă, căci excesul de turişti şi hrana puţină pe care o împărţea cu urşii îl obligau să intre mereu în contact cu perfida societate.
Ei bine eu am găsit soluţia pentru sihaştrii acestui secol...nu au decât să vină aici în New Jersey, în The garden state.
Aici un sihastru are libertatea să pribegească pe trotuare fără să întâlnească nici o urmă de vieţuitoare raţională, cel mult nişte afurisite de veveriţe, vreo 2 iepuraşi şi nişte popândăi.
Pădurea e generoasă şi hrana nu trebuie împărţită cu ditamai urşii bruni.
Trebuie să se ferească doar de spaţiile comerciale unde oamenii sunt ceva mai comunicativi (ar fi un avantaj să nu ştie engleza) căci în rest ar putea să ducă o viaţă demnă de Daniil.

P.S. Am citit recent într-un excelent roman al lui Thomas Pynchon (V.) despre un preot catolic care s-a retras în canalele de evacuare ale unui oraş unde a dus până la sfârşitul vieţii o dârză campanie de evanghelizare a şobolanilor. Realitate sau ficţiune această poveste nu poate să mă oprească totuşi să mă întreb...dacă lumea nu a ajuns prea mică pentru ambiţiile noastre?

Poveste

În loc să aduc în discuţie un roman suprarealist eu mă întorc la lucruri mai simple.
Când eram şi eu la vârsta poveştilor am citit una care m-a pus atunci pe gânduri suficient de mult încât să-mi amintesc şi acum după 13-14 ani conţinutul. Spre ruşinea mea nu-mi mai amintesc autorul, aşa că redau simplu conţinutul.
Dumnezeu ia înfăţişare umană şi începe să se plimbe printre oameni punându-i la încercare...comportamentul corespunzător al unei persoane face ca Dumnezeu să-şi dezvăluie adevărata identitate şi să-l răsplătească cu ceea ce îşi doreşte el cel mai mult.
Solicitarea de bunuri materiale ar fi fost contradictorie cu filosofia pozeştii aşa că persoana respectivă a cerut o soţie care să fie (citez din memorie aproximativ uimindu-mă şi pe mine) "gând în gând" cu el.
Copil introvertit am fost atunci atras de perspectiva unui partener care să elimine necesitatea exprimării gândurilor...dar eram copil...apoi am crescut...şi mi-am dat seama că oamenii sunt atât de diferiţi încât nu există aşa ceva...apoi am mai crescut un pic şi în febra pasiunilor adolescentine m-am simţit atras decât de reprezentante ale sexului frumos extrem de diferite de mine, extrem de diferite ca mod de gândire...
Şi acum într-un moment în care e posibil să fi trecut peste manifestările sentimentale exagerate specifice ale adolescenţei continui să fiu îngrozit de perspectiva unei persoane asemenea mie...prefer să mă mint că sunt unic.

Norocos de mic

Indubitabil sunt un norocos...
Trec peste faptul că în ultima vreme îi dau enorm de mult de muncă îngerului meu păzitor şi mă opresc să-mi etalez din "binefaceri"
- am norocul să fiu ipohondru;
- am probleme cu circulaţia sângelui;
- am şi hipertensiune;
- mai nou am aflat că depresia se ia genetic şi că eu sunt depresiv din cuza unei moşteniri premature;
- mă uit la arborele genealogic şi observ că sunt predispus şi la diabet (şi s-au dus naibii şansele mele de a face fericite viitoare mămici prin intermediul băncilor de s....ă)
- dacă mai pun la socoteală reumatismul meu în fază incipientă şi durerile de degete din ultimile săptămâni care mă duc cu gândul la o posibila artrită pot spune că sunt rezolvat;
Dar nu trebuie să mă panichez, e doar un bun început, în următorii ani am timp să-mi dezvolt întregul arsenal.

Din nou accidente

Unul din lucrurile de care am parte din plin aici sunt accidentele...căci da, bolidul meu e greu de strunit...până acum am contabilizat 4 accidente de bicicletă...chiar mai mult de atât în ultimile două au fost implicate şi autovehicule.

Al doilea accident l-am povestit într-un blog anterior.

Primul accident a fost banal (nici o zgârietură)...am remarcat prea târziu două persoane şi am frânat să le salut, dar cum frâna de spate e un lux am zburat peste coarnele bolidului.

Al treilea accident a fost din nou o urmare a unei greşeli de a mele. Eu mergeam pe contrasens cu o viteză medie (pe banda specială pentru biciclişti şi practicanţii de jogging) un autovehicul "dorian" mă aştepta răbdător în intersecţie...pe mine şi un culoar de intrare pe autostradă...eu am crezut că mă lasă să trec...şoferul nu a fost de aceiaşi părere...când am ajuns in dreptul lui a pornit brusc...neavând acceleraţie de la 0 la 100 de km în 3 secunde nu am reuşit să ies decât parţial din raza lui de acţiune.

Impactul dintre autovehicul şi roata din spate m-a proiectat în aer...dar din nou agilitatea mea de handbalist şi-a spus cuvântul iar eu am căzut bine...o singură rană nouă...mai multe răni vechi deschise...îngerul meu păzitor a fost din nou alături de mine.

Ultimul accident, al patrulea s-a petrecut aseară la ora târzie la care mă îndreptam spre locul de muncă...eu eram deprimat (ca şi acum de altfel) din motive care nu ţin de domeniul blogging-ului şi pedalam mecanic în urma altui biciclist...am ajuns într-o intersecţie am văzut că biciclistul din faţă trece...am văzut că e roşu dar am dat să trec şi eu...greşeală fatală, din stânga venea un nenorocit de autovehicul....am dat să frânez...dar de la primul accident trecuseră câteva săptămâni acum nu mă ţinea nici frâna de faţă...aşa că în disperare de cauză am cotit la dreapta pentru a evita o coliziune din lateral şi am apelat la metoda de frânare Flinstone...m-a lovit doar în roata din faţă...şi e primul meu accident din care am scăpat neproiectat în aer

Ce vreau să iau cu mine din State...

Da...eu spre deosebire de miile de studenţi din ţara asta nu vreau să plec de aici încărcat de tehnică de vârf şi nici cu toate problemele mele financiare rezolvate...şi nici încărcat de fotografii numai bune de pus la avatar...
Eu vreau să iau de aici cu mine imaginea lui Maribel.
Cine e Maribel?
Maribel e o mexicancă, dar e diferită de restul mexicanilor...
...e mică de statură, îndesată, are mereu un zâmbet în colţul gurii...după standardele europene nu ar fi considerată frumoasă...şi are ceva din alura lui Gavroche cu şapca ei aşezată mereu într-o poziţie ştrengărească...e o transpunere interesantă a aztecilor în contemporan
dintre mexicani e cea mai bună prietenă a mea...şi sper că într-o bună zi am să o revăd
ce fel de om trebuie să fii ca să-ţi rupi din timpul pe care l-ai putea petrece cu cei doi copii ai tăi pentru a ajuta nişte studenţi izolaţi de ploaie...
cu ea munca a fost mereu distractivă...şi m-a făcut să găsesc bucurii în lucrurile simple din viaţă şi pentru asta eu îi sunt recunoscător
şi iau de aici cu mine imaginea ei...

accident

…închizi calculatorul şi pleci să te plimbi…te sui pe bicicletă şi pedalezi alene…înconjori clădirea…te apropii de ieşirea din parcare…pedalezi mai repede…dai să treci peste un banc de nisip…eşti cu gândurile departe…dar…revii brusc în cotidian…căci simţi…şi apoi vezi cum pierzi controlul bolidului…şi cum eşti proiectat la zeci de metri înălţime…şi poate că e doar o iluzie…căci nu te separi în nici un moment complet de bicicletă…totul pare să se petreacă în slow-motion…şi vezi cum se apropie pământul… Ah ce noroc că ai practicat handbal…ai căzut cu stil…nici un os rupt…multe zgârieturi…doar vreo 7 sângerează…în rest dureri prin diferite părţi ale corpului…bicicleta e şi ea şifonată…măcar eşti întreg...te duci să te culci...

Experienţa are şi părţi bune

Trebuie să recunosc acum în al 12-lea ceas al experienţei mele americane că există şi lucruri bune...
Nu mă refer la partea financiară care îi determină pe cei mai mulţi să vină şi nici la posibilitatea de a vedea pe viu o serie de edificii arhitecturale.
Două sunt părţile experienţei care mă bucură:
- prietenii pe care mi i-am făcut prin diferite colţuri ale lumii
- pentru prima dată în viaţă am fost în situaţia de a mă descurca pe cont propriu...fără nici un sprijin din partea familiei
Am rezistat eroic la intenţia familiei de a-mi trimite bani prin Western Union şi deşi am avut momente în care am făcut propriu zis foame am reuşit în cele din urmă să mă pun pe picioare.
Şi experienţa mi-a fost de un real folos căci acum temându-mă mult mai puţin de viaţă sunt gata să mă las gijit de bunică.
Pot face faţă vieţii pe cont propriu...dar de ce să mă grăbesc?
Relaţia dintre mine, carte, bere e prea frumoasă pentru a fi terminată prematur.

USA flirt

Ea e genul de fată grăsună, tâmpă şi ştearsă. El e gras, înalt cu o privire neexpresivă. Eu aştept la rând puţin iritat după ce am fost trimis acasă să aduc un act prin care să-mi dovedesc vârsta.
Ea îl mănâncă din priviri. El conştient că e observat şi-a umflat pieptul...sub tricoul cu Bicycle Cycle
"So do you ever get busy at Bicycle Cycle?" întreabă ea aprinzându-se toată
"I'm not working in the shop...I deliver them" răspunde el scotând în evidenţă importanţa îndeletnicirii lui
"Oh...that s hot" răspunde ea...aproape având un orgasm
Eu continui să aştept...

formă fără fond

uneori mă simt atât de gol...atât de nesemnificativ...încât nu pot să nu mă întreb privind în acelaşi oribil hău..."de ce?"
poate...de ce alunec pe o pantă melodramatică?

din nou la scoala...revelatie

Azi am zăcut toată ziua la pat (în urma deteriorării stării mele de sănătate) şi aam avut timp să reflectez la probleme pe care le-am avut de a lungul timpului.
De exemplu în toţi cei 15 ani pe care i-am pierdut prin şcoli (cu o singură şi notabilă excepţie...îi port recunoştinţă Liei pentru asta) mi s-a reproşat că scriu foarte urat...
Adevărul e că nu m-am prea omorât eu să remediez această deficienţă, ci mai mult decât atât m-am amăgit că vremurile în care Eminescu îşi câştiga existenţa ca "scrib" au apus...
Ei bine trăind aici în societatea aparenţelor trebuie să-mi regândesc sistemul de valori...şi deci fac o întoarcere de 180 de grade (sau de ce nu 360 :)) ) şi redau caligrafiei importanţa pe care o merită...
Ţinând cont şi de faptul că am observat ca organismul meu are o oarecare adversitate faţă de muncă...am decis...peste câţiva ani când am să scap de toate angajamentele mele actuale am să iau din nou stiloul în mână (chinezesc...cum altfel?) şi am să mă întorc pe băncile şcolii să învăţ caligrafie.
Până atunci am să am 2-3 copii şi cu puţin noroc am să fiu coleg cu unul dintre ei, şi mai mult decât atât chiar şi cu fiul învăţătoarei...Şi la şedinţele cu părinţii o să merg cu tata...care o să-mi zică dând dezaprobator din cap...lasă că vorbim noi acasă...de fiecare dată când o să-i povestească învăţătoarea de vreo bocănă de a mea...

viitorul e promițător

m-am inscris şi eu ca tot omul pe un site din asta care îţi trimite oferte de locuri de munca pe mail...întai îţi completezi un cv apoi in funcţie de competenţele tale ţi se trimit oferte...
...nu ştiu ce să aleg...
...m-am oprit la cateva care sună promiţător...
1. "vorbitor la perfecţie de limba bulgară"
2. "escort"
3. "fotomodel implied topless"
acum stau şi mă întreb...bulgara nu a fost niciodată punctul meu forte...de fapt nu am nici o noţiune de bulgară...deci nu sunt tocmai potrivit pentru asta
dar o carieră ca escort sau fotomodel sună mai mult decat tentant...
şi sunt de acord şi cu partea legată de topless...dacă sunt plătit să-mi arăt burta formată în mod prematur de la bere, cu atat mai bine...
acum mă întreb...cine trimite ofertele astea? pentru că încrederea mea în bestjobs sporeşte...

...liber azi...te trezeşti greu...alungi gândurile legate de mcjob-ul tău de zi cu zi...te mişti alene prin locuinţă...încerci să-ţi aminteşti tabieturile din studenţie...eşti plictisit...te hotăraşti să pleci la o plimbare...
Te sui pe oribila-ţi bicicletă...mergi în bătaia vântului....pedalezi dezorientat zeci de minute...te opreşti la o instituţie oarecare...verifici ceva...soarele străluceşte prea tare...vrei deja să te întorci acasă...este îngrozitor de cald...aerul umed te înăbuşeşte....un termometru arată 92 de grade Farenheit...vântul îţi bate în faţă...simţi că te-opreşte un zid...dar vrei acasă...

Pierderea unui prieten

Asist cu tristeţe la dispariţia prematură a singurului meu prieten american...Zi de zi el se împuţinează la trup şi legătura dintre noi, altădată atât de puternică, se rupe...rămâne doar o amintire plăcută...un gust amar
Şi până am să am timp să merg la Liquior Store am să fiu singur în ţara asta...

Summer job

Cred ca cel mai bine pot sa caracterizez slujbele pe care le au studentii romani in SUA printr-un concept propus si definit de Douglas Coupland in "Generation X"
Citez cu o acuratete demna de un copy-paste: "Mcjob - a low-pay, low-prestige, low-dignity, low-benefit, no-future job in the service sector. Frequently considered a satisfying career choice by people who have never held one."