Poveste

În loc să aduc în discuţie un roman suprarealist eu mă întorc la lucruri mai simple.
Când eram şi eu la vârsta poveştilor am citit una care m-a pus atunci pe gânduri suficient de mult încât să-mi amintesc şi acum după 13-14 ani conţinutul. Spre ruşinea mea nu-mi mai amintesc autorul, aşa că redau simplu conţinutul.
Dumnezeu ia înfăţişare umană şi începe să se plimbe printre oameni punându-i la încercare...comportamentul corespunzător al unei persoane face ca Dumnezeu să-şi dezvăluie adevărata identitate şi să-l răsplătească cu ceea ce îşi doreşte el cel mai mult.
Solicitarea de bunuri materiale ar fi fost contradictorie cu filosofia pozeştii aşa că persoana respectivă a cerut o soţie care să fie (citez din memorie aproximativ uimindu-mă şi pe mine) "gând în gând" cu el.
Copil introvertit am fost atunci atras de perspectiva unui partener care să elimine necesitatea exprimării gândurilor...dar eram copil...apoi am crescut...şi mi-am dat seama că oamenii sunt atât de diferiţi încât nu există aşa ceva...apoi am mai crescut un pic şi în febra pasiunilor adolescentine m-am simţit atras decât de reprezentante ale sexului frumos extrem de diferite de mine, extrem de diferite ca mod de gândire...
Şi acum într-un moment în care e posibil să fi trecut peste manifestările sentimentale exagerate specifice ale adolescenţei continui să fiu îngrozit de perspectiva unei persoane asemenea mie...prefer să mă mint că sunt unic.