Fragment dintr-un mail către A.C.

[...]

Ajungi în spatele Intercontinentalului şi întri în contact cu „maşina bine unsă americană”...pe naiba...sintagma e greşită...se referă la altă ţară...aici organizarea e mioritică...te simţi ca acasă...

Ai ajuns prea repede...mai ai o oră şi jumate până să intri în prima coadă...eşti plictisit...în jur toţi sunt foarte stresaţi...caşti...norocul tău... un prieten...nici nu l-ai anunţat că vii în Bucureşti...treceţi amândoi peste asta...şi îi propui să mergeţi la un suc în Lăptărie...se deschide la 14:00...o luaţi pe Magheru...totul e închis...ironic...vă opriţi la un fast-food...Mc’Donalds…mâncaţi…vorbiţi…la 9 ar trebui să fie la servici…

Vă întoarceţi în faţă la ambasadă…în coadă sunt déjà cei programaţi pentru ora 9…te înghesui şi tu…”lăsaţi culoar de trecre”…sunteţi împinşi spre gard…eşti prins între trupuri transpirate…o fată te împunge cu sânii ei…ţie rău…o da e “The American Dream”…

Se strigă…o serie… încă o serie…în sfârşit te strigă…şi poţi să…să stai la coadă…superb…a doua coadă exterioară…te ţii de sfoară şi urmezi şirul şerpuit…ajungi şi tu…intri…te dezbracă…de curea…îţi iau telefonul…oricum nu are baterie…şi…stai iar la coadă…predai actele…afli că erai programat la 9:30 (mulţumesc d-le N) dar nu mai contează e 10:20...intri într-o sală…de aşteptare normal…sunt scaune şi un TV…te aşezi…Mythbusters… plictisit…alt paznic…te cheamă cu tot rândul tău…şi simţi că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior… sala finală…şi…şi te aşezi pe alte scaune…te cheamă…îţi iau amprentele…te lasă rece...oh, da…acum te poţi aşeza la ultima coadă…din nou o sfoară…te călăuzeşte…spre ghişee…number 6…”În ce an...are you la faculty?...Poftim?”…şi ai cartonaşul…e verde…

Ieşi plictisit afară…se aud unele voci…”a luat viza şi nu e fericit”…degeaba…nu poţi să te bucuri la comandă…şi o carieră în industria fast-food nu e tocmai visul tău…

[...]

---

Near death experience

În săptămâna care se încheie în câteva ore am trecut printr-o experienţă cel puţin traumatizantă. Da...am văzut moartea cu ochii.
Lucrurile au urmat o succesiune normală. În seara zilei de 23.03.2007 am ieşit din corpul B al UAIC, după încă o zi solicitantă de şcoală, şi am intrat în contact cu frontul de aer rece care mi s-a părut exagerat pentru tricoul si geaca care se aflau asupra mea.
Pus în situaţia de a-mi pierde controlul asupra sistemului meu motric am decis să mă deplasez cu o viteză peste medie la domiciliul meu de atunci (şi de acum).
Cum ziceam, am luat-o în viteză spre domiciliu pe cea mai scurtă rută posibilă.
Deci am luat-o în viteză pe lângă CNCN şi apoi pe Şoseaua Păcurari. Pentru a putea recrea momentul ţin să specific că traficul era infernal, că ploua (cu stropi mari, reci şi uzi), şi că era frig.
Mergând în viteză pe Şoseaua Păcurari şi nereuşind să-mi aud gîndurile în zgomotele generate de traficul infernal am ajuns în dreptul localului "La Belle Epoque" unde am decis să o iau spre dreapta. (nu de alta dar trebuia să o iau spre "casă")
Mă trec şi acum fiori când mă gândesc cum am făcut un pas şi....şi am văzut în faţă albastru...albastru de Mozar...albastru în mişcare. Inima mi-a stat în loc, apoi cu reflexe demne de o felină am reuşit să mă arunc în spate. (cred ca efectele Matrix sunt minciună pe lângă ce am făcut eu)
Am scăpat viu, am avut noroc că n-am apucat să fac 2 paşi înainte ca Silenţiosul (raportat la restul vacarmului) Mozar să treacă prin faţa mea.

Saramago

Jose Saramago este un autor cu totul special. Deşi autorul meu favorit este Ernesto Sabato, în faţa unui volum de a lui Saramago am simţit cele mai puternice emoţii. Cititorii pasionaţi ştiu la ce mă refer, e vorba de momentul acela în care rămâi pur şi simplu fără cuvinte în faţa frumuseţii, complexităţii unei fraze sau unui fragment.
"Eseu despre orbire" reia aceiaşi tematică a orbirii întâlnită şi la J.L. Borges sau E. Sabato dar o face într-un mod cutremurător. Abordarea e diferită iar dacă şi în universul lui Sabato şi în cel al lui Saramago orbii sunt marginalizaţi, în cel al lui Saramago ei sunt şi neputincioşi depinzând de singura persoană "ne-oarbă" care capătă atribuţii de Mesia.
Fraza care m-a cutremurat este cea de încheiere a primului capitol "În noaptea aceea orbul visă că era orb". Pentru mine este poate cea mai frumoasă frază din literatură. Ajungând la ea, pe calea lecturii, am rămas pur şi simplu neputincios, prosternat. Tot ce am mai putut face a fost să mă opresc din citit şi să deschid din când în când volumul respectiv să o citesc iar şi iar. Citeam ceva prea mare pentru a mai înainta cu un singur rând în ziua aceea...