Monday, December 10, 2007

Despre sentimente naţionale

Nu ştiu, ceva îmi spune să nu mă bag în polemica asta...
Oricum paragrafele următoare o să fie cel mult plictisitoare. Aşa că nu-mi fac griji cu adevărat.

Azi dimineaţă am predat din nou în cadrul unui liceu ieşean (e ceva legat de modulul psihologic). Acolo în faţa elevilor mi-am amintit de modul în care am fost influenţat, în trecut, de către sistemul românesc de învăţământ.

Şi azi mă iau de un obiect de care am fost pasionat ani întregi, istoria.

Fac, în fugă, o mică paranteză să notez că adeseori mi s-au ţinut interminabile prelegeri privind faptul că sunt dator să-mi iubesc ţara, istoria şi mai mult să fiu gata oricând să-mi dau viaţa pentru ele. Acest post este poate o reacţie la aceste învăţăminte.

Propaganda de acest tip este începută de timpuriu în sistemul românesc de învăţământ...poate mai ţineţi minte manualele de citire din clasele 1-4? Prin clasa a 2-a, a 3-a era o lecţie interesantă în ele...Un local, oameni în jurul meselor, din motive a căror importanţă s-a pierdut în negura timpului, se cântă imnul...toţi se ridică în afară de un domn...După imn, un tânăr il admonestează. Replica domnului se bazează pe o adevărată construcţie maieutică "Tu ai plantat un copac? Ai construit o casă? Ai făcut un copil? Ai săpat o fântână? (şi partea cea mai importantă) Ai luptat în război?...Atunci nu ai dreptul să vorbeşti"

Bine mi-e greu să vorbesc în numele altora, dar mă întreb..pentru un copil de zece ani (destul de uşor de influenţat, nu?) ce înseamnă să i se spună...nu ai să fi bărbat, dacă nu ai să lupţi în război...nu ai dreptul să vorbeşti dacă nu lupţi...trebuie să distrugi inamicul...

În fine să lăsăm mijloacele de manipulare timpurii să trecem în revistă şi armata...da...băieţi, nu sunteţi bărbaţi dacă nu faceţi armata...e condiţia esenţială...aşa spun învăţăturile bătrâneşti...ca să fiţi bărbaţi trebuie să înghiţiţi 6-12 luni mojiciile unui "superior" pe care nu-l respectaţi

Istoria. Nu ştiu la alţii cum a fost, dar eu unul am făcut o pasiune nebună pentru acest obiect. Pasiunea a fost atât de mare, încât câţiva ani mai târziu când a venit timpul liceului, în ciuda unei gândiri adecvate realului m-am dus spre ştiinţe sociale.
Şi după ani întregi în care înghiţisem poveştile fantastice despre "ghimpele din coasta Imperiului Otoman", despre faptele de vitejie, despre geniala strategie a distrugerii resurselor naturale (căci da, vodă se retrage în munţi, otrăveşte fântâni, pârjoleşte câmpii şi salvează eroic ţara şi întreaga Europă), despre modul în care am fost mereu furaţi de către marile puteri, despre ura pe care trebuie să o purtăm maghiarilor, ruşilor, bulgarilor, şi celorlalte naţii (cu excepţia Franţei care ne este ca o iubitoare soră mai mare), despre modul plin de demnitate în care le-am suportat pe toate..ah mândră ţară, eram gata să aprofundez

Aiurea, am ajuns la 12 ani să îi "urăsc" pe toţi, pe unguri, germani, ruşi, ucraineni. Şi ciudat, eu sunt doar pe jumătate român...iar jumătate din mine îşi ura cealaltă jumătate. Dar mai are importanţă, că mi-am renegat originile? Doar am trăit puternice sentimente naţionale...

Şi totuşi, există şi scăpare. Dap, mulţumită unui profesor (sau manierei lui de predare) am reuşit să trec prin sistemul propagandistic al Ministerului. Dap, chiar în clasa în care trebuia să aprofundez istoria eu m-am lecuit de ea, şi am înţeles că istoria e scrisă doar de învingători, că istoria e subiectivă şi că învăţarea unor pagini cosmetizate nu poate să fie ţelul meu în viaţă.

Căci în definitiv sunt lucruri pe care istoria învingătorilor le uită...

Ce rost are să menţionăm că un stat de 4 milioane de locuitori a fost bombardat în timpul războiului din Vietnam, de către SUA, mai mult decât tot globul în timpul celui de al doilea război mondial. Laos, că despre el e vorba, nu era implicat direct în război, şi s-a ajuns la situaţia interesantă de a fi bombardat cu jumătate de tonă de bombe pe cap de locuitor. (nu e greşeală e chiar vorba de 500 de kg per om)

Mai bine să lăsăm totul aşa cum e...să fim pregătiţi oricând să ne punem sub arme pentru o cauză care nu este a noastră...să luptăm până la ultimul om împotriva unora care nu ştiu de ce luptă cu noi.

Să jurăm credinţă patriei cu mâna dreaptă pe inimă...restul nu mai contează

3 comments:

puisorul cufurit said...

Ai maaaare dreptate. Stii ca am trecut si eu prin perioada de patriotism, cand te ironizam vizavi de trecerea muntilor. Mi-a trecut.

miclowan said...

:P ei, ma tachinai

teacup said...

Desi stau prost la istorie (mi-e rusine) sunt totusi patrioata.
Hai sa dam alt inteles cuvintului acesta...Nu mi-as lasa sotul sa plece la razboi; as lupta din rasputeri ca el sau baietii mei sa nu faca vreodata armata. Nu as muri pentru patrie:)
Si totusi, sunt patrioata... (cred) Pentru ca am decis ca fac parte din acest popor, am decis sa il privesc in mod lucid, sa ii inteleg absurditatile de comportament, sa accept ca suntem mai lenesi, mai invidiosi, mai cu gura mare, mai panglicari, mai smecheri, mai rai ca altii... Am acceptat ca e, totusi, bine sa traiesti in Romania si ca, daca nu incerci sa impui solutii nemtesti peste caractere romanesti, se poate face treaba, ca se poate, picatura cu picatura si om cu om, sa corectezi uriteniile si sa pastrezi, promovezi si propagi frumusetea romanilor (ca exista si aia:)
Asta fac in fiecare zi si sper ca peste citiva ani copiii mei sa traiasca intr-o Romanie mai frumoasa si sa incerce, la rindul lor, sa o faca si mai frumoasa.
E rau tare?:)